Permite-mi să îți relatez o poveste…

Sunt o persoană care s-a luptat cu relațiile toată viața. De când mă știu, am fost întotdeauna cea care a fost lăsată pe dinafară.

Întotdeauna am fost genul de om singuratic. Din anumite motive, am avut dificultăți în a intra într-un cerc social.

Deci, considerând că aceasta era dorința mea cea mai mare, nu vă puteți imagina cât de greu a fost pentru mine.

Voiam doar ca oamenii să mă placă…?

Liceul a fost cam la fel… Pentru mine, a fost simbolul lipsirii de socializare. Am avut o perioadă în viața mea, când oamenii din jurul meu, mi se păreau net superiori mie. Și, la fel ca orice altceva, s-a oprit la un moment dat.

Dar niciodată n-am făcut parte din ceva măreț. Nu am fost niciodată parte dintr-un grup de oameni influenți sau, să spunem, „mai populari”, din clasă.

Îmi este rușine să clasific oamenii în astfel de grupuri, dar știm cu toții cât de superficială și disperată este adesea mintea unui adolescent.

Tot ce știu este că am vrut să nu mai simt așa. Am vrut să mă trezesc într-o lume în care oamenii mă iubesc, de fapt. Am vrut doar să fiu acceptată, pentru cine sunt.

Din fericire, timpul a trecut, și am crescut. Astăzi sunt mult mai puternică, mult mai înțeleaptă și mult mai matură.

Acei ani, ai vieții mele mi-au cântărit greu pe umeri. Pot să spun, sincer, că dacă nu ar fi fost să existe câțiva oameni uimitori, care mi-au fost familie sau au apărut în viața mea, la acel moment, (vă știți voi bine) probabil că nu aș fi reușit …

Dar, știi ce? Acei ani ai vieții mele mi-au deschis ochii…

După atâta timp și energie, consumate pentru a-i face pe oameni să mă placă, într-un final m-am întrebat: ” Dar ce vreau eu, cu adevărat? Îmi plac realmente acești oameni? Sau este singurătatea cea care mă face să-mi doresc atât de mult prezența altora?

Chestia e că viața este suficient de scurtă, ca atare. Știu că acesta este cel mai mare clișeu pe care l-ai auzit vreodată, dar este adevărul.

Deci, spune-mi: De ce suntem atât de dornici să ne petrecem viața, în căutarea fericirii noastre, în alte persoane?

De ce suntem atât de obsedați de a forța oamenii să ne iubească?

De ce nu putem să ne detașăm și să ne trăim viețile proprii?

Fericirea și voința ta, de a trăi, nu pot fi găsite decât în inima ta. Oamenii cu care ne petrecem cea mai mare parte a timpului, cei care vin în viața noastră și ne lasă o anumită amprentă, în inima noastră, fie că sunt prieteni, familie, parteneri sau colegi, ne modelează pe măsură ce evoluăm.

Ei devin o parte din noi, dar indiferent de influența lor, asupra noastră, noi suntem singurii care ne putem construi pe noi înșine…

Noi suntem cei care au această putere. Și nu numai puterea, ci și o responsabilitate.

Trebuie să înțelegi că oamenii vor găsi mereu o modalitate de a fi răi și de a te răni. Aceasta este o parte a naturii noastre „umane”… Depinde de tine, dacă vei accepta o astfel de viață sau vei recunoaște, în cele din urmă, valoarea ta și vei continua să evoluezi singur.

Nu mai aștepta ca oamenii să te facă fericit și încearcă să găsești acea fericire în tine.

Nu este nimeni responsabil de a te „repara” sau de a schimba detaliile care nu îți plac ție. Este doar respinsabilitatea ta.

În plus, ceasul își vede de drum, dacă nu faci ceva azi, este posibil să nu mai ai un mâine la dispoziție.

Eliberează-te de mentalitatea de victimă și realizează că nu ai nevoie de alții, pentru a fi fericit.

Nu ești nefericit, pentru că oamenii te resping. Nu te supăra, pentru că nu te place cineva. Nu fi trist pentru că altora nu le pasă de tine.

Te simți nefericit, pentru că nu te accepți pentru cine ești cu adevărat.

Ești furios pentru că nu te iubești.

Ești trist pentru că nu te obosești să ai grijă de bunăstarea ta.

Deci, hai să schimbăm toate astea astăzi, vrei?

Alexandra Pîrvan


Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *