Faceți cunoștință. Îți place. Te îndrăgostești (sau, cel puțin, așa crezi tu).
Îl proiectezi pe cel mai înalt piedestal și tot universul tău se învârte în jurul lui. Exiști doar pentru el și uiți să exiști pentru tine.
Nu-ți faci timp pentru tine, nu ai bani pentru tine și nici prin cap nu-ți trece să ai sentimente pentru tine.
În schimb, investești fără să clipești toate aceste resurse în el.
După mai multe relații încheiate mai repede decât s-ar fi gândit, în mintea mea și-a făcut loc primul „dacă’.
Dacă, totuși, vina pe care o port e mai mare decât vina pe care o poartă el?
Am inceput să caut răspunruri.
Am găsit unul: stimă de sine scăzută.
Am fost crescută doar de mamă. Tatăl a dispărut din peisaj încă din primul meu an de viață.
Nu i-am simțit lipsa, iar faptul că familia mea arăta diferit față de familiile celorlalți copii nu mi-a creat niciun complex.
La maturitate mi-am dat seama că ceva era în neregulă. Nu reușeam să am relații de lungă durată.
Aveam deja vârsta la care nu-mi doream aventuri, ci relații serioase. Apăreau greu și se terminau de parcă n-ar fi fost.
Iar eu sufeream cumplit și, cu fiecare relație încheiată, stima de sine scădea.
În tot acest timp, făceam – așa cum mă învățase psihologul, la care am fost în final – tot ce ținea de mine pentru ca relația să funcționeze. Sau, cel puţin, aşa credeam…
Am realizat faptul că mă atrăgeau doar bărbați cu probleme, vulnerabili: unul era nemulțumit de sine și ducea cu el o mie de complexe, alţii erau lipsiţi de bun simţ sau needucaţi, alții aveau cine știe ce boli.
Cireașa de pe tort a fost un bărbat cu probleme psihice. Iar eu eram convinsă că menirea mea este să-i salvez.
Nu mă iubeam, nu mă simțeam bine cu mine și atunci căutam orice companie numai ca să nu fiu singură.
În condițiile astea, sigur că nu mai aveam standarde. Acceptam pe oricine doar pentru că nu suportam ca locul de lângă mine să fie gol.
Ani de zile, am făcut compromisuri uriașe.
Acceptam pe oricine și în orice condiții doar pentru că nu aveam o relație bună cu mine.
E normal să eviți compania oamenilor pe care nu-i placi. Iar eu nu mă plăceam pe mine…
Îi alegeam pe cei cu probleme bazându-mă pe faptul că pe ei nu se bat femeile și atunci se vor mulțumi cu mine.
Iubirea nu presupune suferință, iar eu sufeream în orice relație.
O suferință pe care o ignoram, dar faptul că o ignoram nu o făcea să nu mai existe.
Relațiile astea îmi făceau cumplit de rău. Când se sfârșeau, dădeam vina pe ei pentru eșec.
Nu m-am despărțit civilizat de niciunul. Le aruncam vorbe grele învinuindu-i de situația în care m-au adus, neștiind că nimeni nu-ți poate face rău dacă tu nu îi permiți să-ți facă rău.
Iar ăsta e un alt lucru important pe care l-am învățat.
Un om îți poate face rău o singură dată. Începând cu data următoare, îți face rău pentru că tu îi permiți asta.
Am înțeles mai târziu că este perfect normal să nu te placă toată lumea, iar asta nu înseamnă că le ești inferior celorlalți.
Că nu trebuie nimic, ci că lucrurile pe care ți le dorești sunt de preferat.
Că nu poți schimba trecutul, dar poți schimba consecințele lui.
Că nu poți avea tot ce-ți dorești, dar cu siguranță ceea ce ai în prezent ai pentru că, la un moment dat, ți-ai dorit acel lucru.
Și, poate unul dintre cele mai importante lucruri pe care mi le-am însușit a fost acela de a face tot ce ține de mine pentru a obține un lucrul pe care mi-l doresc.
Toate frazele astea mi le-am repetat zilnic.
Astfel, am cunoscut un bărbat minunat, împreună avem o fetiţă, în vărstă de trei ani, şi ne pregătim pentru venirea pe lumea a celui de-al doilea copil, un băieţel.
Sfatul meu pentru toate femeile este să nu accepte în preajma lor pe oricine şi să aibă încredere că vor cunoaşte bărbatul potrivit.
Cu drag,
Amalia
