Aceasta este povestea Marianei N., din Bucureşti:
Mama mea adoptivă nu putea face copii din cauza unui virus.
A rămas însărcinată o singură dată și a pierdut sarcina la patru luni.
După mai multe tratamente nereușite, a decis, împreună cu tatăl meu Dumnezeu să-l odihnească! – să adopte un copil.
Au început căutările, într-un final, niște prieteni apropiați le-au dat o persoană de contact – o asistentă de la maternitate,
În dimineața zilei de 26 martie 1987, mama a ajuns la spital, iar prima persoană pe care a întâlnit-o a fost chiar acea asistentă.
Apoi m-a cunoscut pe mine, o fetiță „mică și lungă“ (la numai două zile, aveam vreo două kilograme și peste40 de centimetri).
Eram „cel mai frumos bebeluș“ pe care spune mama că îl văzuse vreodată, cu tenul roz și cu ochi albaștri.
Plângeam, iar când mama mea m-a luat în brațe pentru prima dată, o legătură divină s-a creat între noi, eu m-am liniștit, iar ea s-a îndrăgostit de mine.
Mama mea naturală avea doar 15 ani când m-a născut, iar tatăl meu natural, avea treizeci şi ceva de ani.
Povestea este clasică: ea a crescut sub ochii lui, el s-a îndrăgostit, ea a rămas însărcinată.
El nu a știut, pentru că plecase din țară.
Mama a întrerupt studiile, iar bunica mea naturală și-ar fi dorit să mă păstreze, să mă îngrijească și să mă educe ca pe propria fiică.
Dar erau cinci persoane într-o casă cu două camere: bunicii mei naturali, mama mea naturală, unchiul meu și încă o mătușă.
Unchiul meu era olimpic la mai multe materii și cu bacalaureatul la ușă, iar din cauza plânsetelor bebelușului nu putea învăța.
A spus că dacă va mai fi încă un bebeluș în casă, pleacă.
Sstfel, s-a luat decizia să mă dea spre adopție.
Au urmat apoi o serie de intervenții pe unde se putea la acea vreme, pentru ca eu să ajung acasă.
Când m-a văzut, tatăl meu adoptiv a început să plângă de fericire!
Iar toată viața nu a făcut altceva decât să mă răsfețe ca pe o prințesă: pachetul pentru fiecare zi la școală, micul dejun la pat în weekend-uri și vacanțe sau cartofi prăjiți ori de câte ori aveam poftă.
Şi-a dat toată silința să simt cât este de mândru de mine, de prințesa lui!
Mama s-a ocupat de bunele maniere și de drumul meu.
Până la nouă ani a stat cu mine acasă, iar eu la patru ani știam o sumedenie de cântece și poezii.
În clasa întâi știam să citesc, făceam cursuri de engleză, franceză, dansuri moderne, dansuri de societate, studiam vioar, știam să mănânc cu cuțitul și furculița, cu coatele pe lângă corp, ca o adevărată domnișoară.
Tot ea m-a îndrumat către liceul pedagogic și astfel mi-am descoperit dragostea pentru copii, pe care o fructific, în fiecare zi.
Iată ce este cu adevărat miraculos:
Tatăl meu avea părul șaten, ondulat și ochii verzi, iar mama are nasul mic și buzele pline. Asta „am luat“ de la ei.
Pe mâna dreaptă am alunițele pe care le are mama pe mână dreaptă, iar pe mâna stânga aveam alunițele pe care le avea tata pe mâna stânga.
Nu uitaţi, vorbim despre părinții care m-au crescut, nu despre cei care m-au conceput.
Pe cei din urmă nu îi cunosc, nu știu absolut nimic despre ei.
Oricum, doar pe cei care m-au crescut îi consider mamă și tată, pentru că mă simt carne din carnea lor și sânge din sângele lor.
Asta este povestea mea, pe care mama mi-a spus-o când am împlinit 14 ani.
A început cu:
– Hai să-ți spun o poveste frumoasă…