În timp ce auzeam zgomotul creat în sala de resuscitare, prin telefon, atunci când tata se pregătea să plece de lângă mine, simțeam că mi se sfârșește și lumea. Mă pregătisem pentru asta cu luni bune înainte, însă nu a funcționat.

Aflasem că tata suferea de cancer esofagian, cu nouă luni înainte să relatez această exeriență. A trecut prin câteva episoade de chimioterapie, vizite la medic și perioade de dureri crunte. Am conștientizat că acest cancer nenorocit va câștiga și ni-l va răpi pe tata.

Nu am fost lângă el, când a plecat, mi-a comunicat verdictul o asistentă, prin telefon, căci eu eram la 1000 de km distanță. Din toată nebunia asta singurul lucru pozitiv a fost acela de a conștientiza că nu mai suferă. În sfârșit își găsise pacea.

Mi-am spus că ce era mai greu a trecut

Totuși, călătoria durerii abia începuse.

Tatăl meu a trecut de rândul celor drepți în urmă cu cinci ani, însă chiar și acum simt nevoia să vorbesc cu el, să îi spun ce am făcut și realizez că nu mai pot…
Nu, nu am terminat cu suferința nici acum, cred că nu o voi face niciodată

Unii oameni spun că această suferință are mai multe etape, însă eu nu sunt de acord, durerea nu dispare niciodată și nici nu îi scade intensitatea în vreun fel.

Totuși, mă bucură să văd ce persoană frumoasă am devenit, după plecarea lui. Sunt mai bună cu prietenii și cei dragi.

Am devenit un om mai empatic.

Sunt mai îngăduitoare cu străinii și încerc să îi înțeleg, poate că ș iei au o zi proastă. Nimeni nu știe prin ce trece celălalt, așa că este mereu o bună idee să fii bun cu cei din jur, orice ar fi.

Activitățile minore, precum alergatul în parc sau cititul unei cărți m-au învățat să mă bucur altfel de viață.

Dar, vă rog un singur lucru, nu îmi mai spuneți să trec peste, nu poți trece niciodată peste această suferință!


Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *