Se spune ca intr-o seara de iarna, sosind la Berlin, Caragiale isi face intrarea in casa lui Alexandru Vlahuta si cu o privire visatoare spune:
”Parca vad….seara. Frig. Ninge. Viscoleste. La Ploiesti. Acum cinci zeci si atati de ani…O femeie saraca, intr-o odaie fara foc, se chinuieste, nemancata, pe o saltea de paie…Vantul vajaie afara, nenorocita femeie se zvarcoleste inauntru de dureri grozave…Si toata noaptea o duce asa…De-abia catre ziua se usureaza. Naste un copil fara noroc…Ei bine, copilul ala sunt eu!…
In casa nu domnea insa mereu belsugul deoarece sunt zile care in bucatarie nu e foc si ”n-au avut nimeni ce manca”. Cincisprezece cornuri trimise de la Bucuresti prin Ion vizitiul fac bucuria mamei si copilului care ”a papat fericit”. Iancu, asa cum era alintat, nu avea decat 3 luni, dar mama il asociaza formulelor de politete adresate tatalui si rudelor din Capitala: „Iancutu copilasul nostru cel scump saruta mana tatutului si la toti si toate rudele, el se afla sanatos, voinic impreuna cu mama lui”.
Copilul era intr-adevar voinic caci la patru luni mama il purta in picioare, fapt ce-l alarmeaza pe Luca de unde asigurarea imediata: ”Pentru Iancutu nostru drag nu te-ngrija, ca eu nu-l port mult in picioare, numai cate putin, si il tin bine, nici nu-l port mereu”. E un copil „blagoslovit”, ”bunatatea lui e nespusa. Acuma s-a dedat in apa, nu i se aude gurita pana il scald, apoi rade de tot, vesel, vesel, din somn se desteapta cu ras si gangurituri”. Pana la implinirea varstei de scoala, Ion Luca a crescut in libertatea neingradita a copiilor de la tara. Sanatos si deosebit de vioi batea coclaurile, dar stia sa guste si din deliciile serilor calme, cu basme spuse de vreun mosneag sau vreo batrana din Haimanale.
Era 1858, avea sase ani, cand a vazut cometa lui Donatti, corp ceresc grandios cu doua cozi fantastice. Aparitia l-a uluit si ingrozit ca pe toata lumea, mai ales ca se arata la doar un an dupa spaima starnita in Europa intreaga de o alta cometa faimoasa despre care se spusese ca se va ciocni cu Pamantul, dar care nici macar nu se ivise. Cometa care trebuia sa provoace cataclismul din 1857 e cea pe care au apostrofat-o Grigore Alexandrescu in satira ”Comedia anonsata” si Costache Caragiali, ruda dramaturgului, in cantecelul unionist ”Biciuirea cometului de la 1-iu iunie 1857”. I.L Caragiale va pomeni despre cometa lui Donatti intr-o scrisoare trimisa unui astronom ardelean peste 53 de ani ceea ce dovedeste ca i-a lasat o impresie nestearsa.
Trecand in 1884 prin tinutul natal, scriitorul va intrerupe brusc sirul povestirilor glumete, la sesizarea lui Delavrancea, cu care se afla in compartiment:
”- Luca, ne apropiem de Ploiesti”
Privind spre geamul vagonului, exclama cu nostalgie:
”-Ah! Iata crangurile prin care rataceam ca un salbatic, catre apusul soarelui. Cat doresc sa ma intorc in lumea basmelor”.
Ajuns la varsta fatala de 7 ani, a fost dus la Ploiesti pentru a fi dat la scoala. Tatal devenise avocat, o ocupatie pentru care pe atunci nu se cereau studii speciale. Mult mai tarziu, Vlahuta isi va cumpara si el o diploma de la o ”fabrica de avocati” din Targoviste, platind 60 de franci in naht (numerar) dupa cum atesta chitanta. Proaspatul avocat Caragiali isi incredinteaza baiatul lui Haralambie de la biserica Sfantul Gheorghe, in curtea caruia Ion Luca si-a facut ”instructiunea cu slova popeasca”, chirilicele fiind pentru inca putin timp alfabetul oficial.
Amintirile de aici sunt dintre cele mai placute. Caragiale si colegii cumparau de la dascal dreptul de a trage clopotele de Pasti, cu cate doi gologani de trei parale si oua rosii. De jos, in timp ce ciocanea cu maiestrie toaca de fier, dascalul admonesta clopotarii, prea zelosi din amuzament, cu strigatul:
-”Mai incet, ma! Ca mi le dogiti!” Apoi, foarte laic ii injura de ”festila (lumanarea) moasii”
Colegul lui Haralambie, ”venerabilul” popa Marinache, cu barba mandra de borangic alb, era tot atat slobod la gura. Pe la marile sarbatori, Ion Luca si colegii mai incurcau cateodata lucrurile, asa cum i s-a intamplat unui nepot de arnaut domnesc. In loc sa duca acasa sfesnicele fara valoare ale bunicii, le-a adus pe cele din argint masiv la bisericii. Incidentul a fost rezolvat de Haralambie cu o ”festila si doua palme” aplicate bietului baiat care a justificat ca ambele erau impodobite cu zambile pembe (trandafirii).
Micii scolari deseori priveau cu jind la belsugul care se revarsa pe masa celor doi prelati: cozonaci si placinte cu drob, capatani de miel pe orez cu cimac de iaurt, oua rosii si pasca adunate din mahala in mari basmale cadrilate (in carouri). Din prea multa neinfranare, dacalului i s-a stins si lui ”festila intr-o saptamana luminata…” Familia lui Caragiale se instalase cu chirie in casa lui Hagi Ilie lumanarul. Era o constructie solida, cu ziduri atat de groase ca in firida ferestrelor puteau fi depozitate sase borcane cu muraturi. Noua trepte urcau spre pridvorul sustinut de stalpi greoi de stejar. Din pridvor patrundeai intr-o sala larga, cu doua odai in stanga si doua in dreapta. Sobele ”de o dignitate magistrala” erau albe. In odaia copiilor, paturile lui Iancu si ale lui Lenci, sora cu trei ani mai mica- erau asezate ”cu fata spre lumina vetrei si cu capataiul sub icoane”. Casa, cu acoperis tuguiat de sindrila, asternut spre nord cu un covor de muschi verde si moale, era inconjurata de o curte imensa, cu pomi fructiferi si balarii ce raspandeau arome tari. Descriind peste 40 de ani gradina copilariei, scriitorul ne va oferi una din putinele lui pagini de sesnisbilitate la farmecul naturii:
”Iata si liliecii….Au inflorit a doua oara- semn de toamna lunga… Imi trimit de departe miroul lor onest. Sa ne apropiem binisor si sa intram in gradina ce parca n-are fund. Gradina asta s-o vezi noaptea pe luna. Atunci sa-i mananci discret prunele brumarii. Iata ce frumusete de prune. Dar gutuile… Si perele astea de iarna…. Astea se mananca tocmai in postul Pastelui. Si vita, uite ce incarcata e! Uitati-va departe in ulucile cari d-abia se zaresc colo jos. Toata campia aceasta plina de balarii uriase e curtea caselor. Nu simtiti cum miroase a balarie rascoapta de soare?”
Pentru hoinarul spatiilor largi de la Haimanale curtea aceasta era un paradis, cu prelungire in gradinile vecine, peste gardurile usor de sarit. ”Cum sa rezisti ispitei de a explora si portiunea de rai de dincolo de gard, unde te poti infrupta din vestitele visine turcesti, chiar daca boabele negre si dulci sunt pazite de stapanul gradinii, un arhanghel Mihail inarmat, in loc de spada de foc, cu un bici lung care te arde mai rau cand te ajunge din urma urcat pe gardul pe care-l sari inapoi, spre propria curte.”
Desi I.L. Caragiale si-a crescut copiii sub o stricta supraveghere, nu le-a ascuns nazbatiile, dupa cum isi aminteste fiica, Ecaterina Logadi.
”- In copilarie fusese un neastamparat, spaima mahalalei. Mama lui primea deseori plangeri pentru merele furate din pomul vecinului, batai cu copiii si multe alte nazdravanii pe care noi in copilaria noastra nu le-am cunoscut. Odata a confectionat un zmeu imens, de opt coli, ca zbarnaitul caruia a interzis o noapte intreaga somnul mahalalei. Cand venea la Ploiesti unchiul Iorgu, cu trupa, era nelipsit de la reprezentatii. Apoi, pe strada, facea pe actorul, maimutarind cu haz trecatorii ce i se pareau caraghiosi”.
Dupa un an de tutela scolareasca la biserica a fost inscris la Scoala domneasca nr. 1 din Ploiesti, unde catalogul clase a doua il inregistreaza in anul scolar1860-1861. La opt ani apare in fotografii ca un baiat slabut, cu tenul de culoare inchisa, bolta craniana mare, frunte inalta, privire mai mult meditativa decat strengareasca. Truns scurt, e imbracat ingrijit, cu uniforma, vesta si flanela inchisa la gat sub gulerul alb al camasii.
Cu slova invatata la sfantul Gheorghe putea acum sa se instruiasca mai temeinic la: religie (catehismul moral), georgrafia Principatelor, aritmetica si citire. Caligrafia a luat-o in serios. Manuscrisele si scrisorile dramaturgului sunt o mica opera caligrafica. A invatat la toate materiile si la sfarstiul anului a primit premiul al treilea. Dascal i-a fost Zaharia Antinescu, membru corespondinte, ”bene merito” si ”etetera” al atator asociatii. Peste ani el va fi modelul pentru Zaharaia Trahanache care era „prezidentul comitetului permanent, comitetului electoral, comitetului scolar, comitetului agricol si al altor comitete si comitii” . Nici nu putea sa-l uite deoarece in 1901 invatatorul ii trimite cu simpatie o felicitare, una dintre fete umpland-o cu toate titlurile pe care le avea.
In clasa a treia l-a avut pe Bazil Dragosescu care avea sa fie cel mai iubit si respectat de toti elevii scolii, inclusiv de Caragiale. ”Sa-i dea Dumnezeu odihna buna bravului dascal, neuitatul meu Basile(!) Dragosescu. In trei ani (de fapt doar unul) m-a invatat cu litere strabune romaneasca toata cata o stiu pana in ziua de azi, ca mai mult dupa el nici n-am avut unde invata, si tare bine-mi prinde acum”. Dascalul avea talent la predare, dar la nevoie se folosea si de nuia. ”Nuielusa aceea a fost o adevarata bagheta magica in deprinderea definitva a regulilor de ortografie. Cum s-o vorbesti de rau?”
In clasa a patra a invatat cu directorul Mihail Georgescu. Daca in clasa precedenta din 85 de levi fusese primul si primise drept premiu o ”Caligrafie” un ”Desen linear” si o ”Istoire a romanilor”, acum nu a mai fost asa sarguincios, franceza , germana si elina nefiindu-i pe plac. La sfarstiul anului scolar 1863-1864 cerea printr-o petitie atestatul de absolvire al cursului elementar: „Creatorul mi-a graciat inca patru ani de viata materiala si dv. in acesti 4 ani ati asezat piatra fundamentala a intregii vieti morale. M-as socoti si mai mult chiar decat ingrat daca impreuna cu nascatorii mei naturali nu asi ama (iubi) si stima si pre nascatorii mei morali”
Bine pregatit, absolventul s-a prezentat la examenul de clasa I gimanziala. In iunie 1867 incheie cu succes si ciclul gimanzial. Notele de studiu nu sunt stralucite, dar la latina, romana si franceza sunt maxime sau aproape maxime. La purtare, „conduita” cum i se zicea atunci, are doar 6. Zvapaiatul de la Haimanle intra intr-o perioada de criza, impusa de fierberea adolescentei.”
