Ești aliniat cu divinitatea? Iată câteva semne care atestă acest fapt!
• Ambitia, dorintele vitale (bazate pe natura inferioara), vanitatea, nevoia de atentie – sa fii „placut” sau „dorit”, notiunea si presiunea de a deveni ceva / cineva, orice comparatie / competitie cu altii.
• Un sentiment profund și întruchipat al păcii și al încrederii, al credinței și al „îngrijirii” (ca încrederea în fluxul vieții), știind că orice provocare servește ca o lecție mai profundă pentru scopul unei adevărate treziri.
• A venit sfârșitul fricii și al vinei, dispariția identității ego-ului și renașterea adevăratului „Eu sunt” – spiritul întrupat (individualizarea sufletului) – exprimându-se unic prin „mine”, conectat la tot ceea ce este el.
• Dispariția deplină a voinței, care va fi înlocuită de o reacție întruchipată la ceea ce aduce viața, este unic adaptată lecțiilor și talentelor sufletești; te ghidează dintr-un loc interior întrupat, fără așteptări și atașamente față de rezultat.
• Stabilirea obiectivelor și ambiția sunt înlocuite de o aspirație a intențiilor, dar fără așteptări sau nevoie de control.
• Efectuarea alegerilor și a deciziilor nu rezultă niciodată dintr-un proces de gândire sau din orice analiză orientată pe „ar trebui” sau „nu ar trebui”, ci a ieși dintr-un nivel de cunoaștere intuitivă nonverbală, profund adaptat la sufletul tău și la divin.
• Viața devine un dans în râul vieții, deoarece nu mai luptăm cu curentul, fiind în „zona de confort” a ritmului vieții (Tao), aliniată la voința divină.
Contrar credințelor populare, această stare de trezire nu este un sentiment constant de „fericire” sau de extaz (chiar dacă pot exista experiențe de vârf) și nici nu este un „sentiment” al iubirii sau al fericirii.
Ea transcende cu adevărat tot ce trăim, de obicei, în stările obișnuite ale conștiinței care sunt legate de emoții și sentimente.
În cele din urmă, ea depășește dualitatea durerii și plăcerii, fericirii și suferinței.
Este un loc al adevăratei libertăți. Gândurile pot să vină și să încerce să se atașeze, dar devine mai ușor să te detașezi de ele, să te eliberezi de la a crede în ele sau de a te identifica cu ele.
Acest sentiment de detecție nu este, totuși, o formă intelectuală de disociere, ci o recunoaștere întruchipată a naturii adevărate, spre deosebire de iluzia gândirii.
Se recunoaște că mintea este doar o unealtă, un slujitor, dar nu poate fi privită ca maestru / ghid.
Nu este vorba nici despre demonizarea intelectului, fie că trebuie să treacă prin propria transmutare pentru a deveni un instrument al divinului, accesând cunoașterea superioară (Gnoza) dincolo de cele cinci simțuri.
Putem, totuși, să-l „folosim” în mod practic pentru a trăi rutina zilnică, deoarece nu am „verificat” doar existența noastră aici pe Pământ; dimpotrivă, suntem mai implicați în realitate, mai cuprinși de viață și, indiferent de dansul pe care-l poate aduce în plină conștiință, participarea la ritmurile vieții, în este esențială.
