Soferul a urcat cu agerime pe scaunul sau si a pornit motorul. Ultimii calatori s-au urcat in graba, cautandu-si locuri unde sa stea. Era Ajunul Craciunului si circulatia era la apogeu.
S-a plecat sa-si ridice valijoara ei, dar sotul a apucat-o inainte.
A asezat-o la bagaje si s-a intors voios langa ea.
– Sa ai drum bun! i-a urat el, zambindu-i. Peste putin ne intalnim din nou aici.
A zambit si ea cu sila, au schimbat o sarutare rece intre ei si s-a asezat la locul ei. Pleca spre Atena urgent, pentru cel putin doua zile. Sa dea o mana de ajutor fiicei lor, care intra in spital pentru o mica interventie. Nimic nelinistitor, caci avea sa iasa in aceeasi zi din spital, dar cineva trebuia sa stea cu cei mici, pana avea sa se intoarca mama lor.
Autocarul a pornit. Inainte de a intra pe soseaua principala, si-a privit din nou cu coada ochiului sotul. El i-a facut semn cu mana. Si-a miscat si ea capul usor, dar fara niciun chef. O dispozitie melancolica i-a umplut sufletul. De indata ce autocarul s-a departat, sotul si-a scos telefonul mobil. A cautat in lista de contacte, dupa care a apelat:
– Sunt liber! a spus el plin de bucurie. Ce-ai spune pentru diseara la 8?
– OK. In locul stiut diseara la 8, a raspuns laconic o femeie, care a inchis grabita convorbirea.
La auzul acestui raspuns, el si-a frecat mainile, plin de satisfactie. Toate ii mergeau asa cum isi dorea. Vreo doua zile avea sa fie liber cu ultima sa prietena; nu era chiar putin lucru. Vor avea tot timpul la dispozitia lor… De necrezut!
A aruncat o privire peste ceasul sau. Era abia ora 5. Avea timp sa mearga acasa sa se improspateze putin. Simtindu-se de parca plutea si cu inima plina de bucurie si vioiciune, de parca ar fi fost un tanar de 20 de ani, a intrat in masina si a apasat pe acceleratie, fluierand… Cat de bine le aranjase pe toate!
Griul decembrie a adus primele picaturi pe parbrizul cel mare. Soferul a pornit stergatoarele. Discutiile incete ale pasagerilor zumzaiau in urechile ei, dar femeia privea in gol pe geam. Autobuzul era plin si sufocant. Lumina se imputina repede, iar privelistea devenea din ce in ce mai incetosata. Soferul a aprins farurile mici. A simtit ca se sufoca si mai tare. Intunericul nu o cuprindea numai pe dinafara, ci navalea si in interiorul ei.
De multa vreme observase miscarile ciudate ale sotului si de aceea serpii o inlantuiau de pretutindeni. S-a straduit sa ramana cu cat mai mult sange rece posibil. Nu i-a facut insa nici cea mai mica aluzie. Nu se putea plange ca nu avea grija de ea, dar si-a dat seama ca ceva se intampla si in paralel. S-a silit sa nu se prabuseasca din cauza socului, dar a pierdut orice incredere in sotul ei. Toate in launtru i s-au naruit. Simtea ca este tradata si amaraciunea ii ajungea pana in strafundurile sufletului ei.
Iar acum intuia cu exactitate ce avea sa se petreaca in lipsa ei. Nu s-a gandit niciodata sa puna politia pe urma lui si nici nu voia acest lucru. Cu toate acestea, ghicea limpede toate actiunile lui. Si-a dat seama ca prin plecarea ei ii dadea libertate in miscari. Si ce daca venea peste doua zile Craciunul? Pentru ce sa se intoarca inapoi si pentru cine?
Gandurile insistente aduceau durere in capul ei si strangere de inima. Deodata ochii ei s-au umplut de lacrimi. S-a temut ca nu cumva sa fie observata de pasagerul de langa ea si de aceea si-a intors fata catre geam. Aproape in mod mecanic si-a deschis geanta, cautandu-si mobilul. S-a prefacut ca apeleaza un numar, ca sa-si ascunda tulburarea. A cautat numerele cu degetele tremurande… ecranul s-a luminat… dar pe cine sa sune si ce sa vorbeasca?
Dintr-odata, in privirea ei tulburata a aparut neinvitat chipul duhovnicului ei, care adormise in urma cu trei ani. In timpul vietii sale, alerga la ajutorul lui in fiecare problema a ei. Dar acum?…
Ca si cum ar fi fost impinsa de un indemn inexplicabil, a format spontan – asa cum facea de demult – numarul lui si a pus telefonul la ureche. Un suspin adanc si incet, mai degraba decat voce, a iesit din gatlejul ei.
– Preabunule Gheronda, ajuta-ma! Ma pierd… Arata-mi calea! Ma cuprinde noaptea…
– De ce plangi, draga mea? Pe cine cauti? a rasunat de indata o voce catifelata in urechea ei, dar si mai profund o auzea in inima.
A inghetat cu totul… Cine ii vorbea? Duhovnicul ei? Dar acela nu mai traia… Cum de a raspuns la apelul ei? Nu cumva aiurea? Privea telefonul cu ochii holbati. Pe ecranul lui luminos stralucea cu culori minunate nu numarul apelat, ci chipul bland al staretului, asa cum il stia dintotdeauna. Dar cum se putea intampla asa ceva? Se uita cu privirea lui cea dulce si ii zambea. In privelistea cea mangaietoare a vantului puternic, un val plin de desfatare a rasturnat apasarea cea grea de pe sufletul ei, imprastiind-o ca pe un nor rau. O usurare dulce s-a intins pana in ultima celula a fiintei ei. Buna-dispozitie i s-a revarsat in inima. S-a lasat cuprinsa de vraja acelei clipe de taina, chiar daca nu intelegea nimic.
– Ce ti se intampla, fiica mea? a intrebat incet staretul.
– Parintele meu, le stii deja, nu e nevoie sa ti le mai spun, a raspuns ea parca rapita, dar tot cu o voce inceata, ca sa nu fie observata. Vezi alunecarea sotului meu. Intuneric adanc s-a lasat peste viata mea. Cu ce curaj sa mai traiesc? Inlauntrul meu sunt numai ruine.
– Dar si tu ai alunecat, fiica mea. Nu numai sotul tau.
– Eu?! Dar cum am alunecat si cand? a intrebat ea si mai mirata.
– Intotdeauna ai fost in alunecare de pe calea lui Dumnezeu, a raspuns staretul cu voce blanda. Traiai si tu visul tau singura. Spune-mi adevarul, cand l-ai iubit pe sotul tau? Intotdeauna, imi vei spune. Dar nu te grabi! Ai iubit ceea ce ti-a daruit, iar nu pe el. Era pentru tine o bucata ce lipsea din planul tau. Completarea cea mai potrivita intr-un model pe care tu l-ai faurit. Aceasta ai iubit, folosul tau provenit din prezenta lui. Si acum plangi pentru vitrina care ti s-a stricat. Iei in socoteala numai paguba ta. Dar pe el nu l-ai iubit niciodata cu adevarat. Uite ca acum ti-a devenit nesuferit, cand a refuzat sa completeze acel puzzle al imaginatiei tale.
Femeia nu vorbea.
Nu avea putere sa mai articuleze niciun cuvant. Simtea ca se prabuseste. Staretul insa a continuat:
– Nu te uita la cele prin care treci tu, ci la ce se va intampla cu el. Este timpul sa-l vezi pe barbatul tau. Uita de tine! Si orice ceri de la Dumnezeu, urmareste sa fie pentru el, nu pentru multumirea ta. Scopul tau este acum sa nu se piarda el, creatura unica, de o nepretuita valoare, creat cu multa maiestrie de Dumnezeu! Este omul tau, ai uitat? Nu ti l-a dat Dumnezeu? Nu te va intreba candva ce ai facut pentru el? Daca pe tine nu te doare pentru el, cine il va privi cu bunatate? Lupta-te acum sa nu se piarda in abis! Lasa sentimentele tale deoparte. Este timpul sa-ti iubesti sotul!
Chipul acela luminos si sfant a disparut de pe ecran, dar in inima ei stralucea foarte viu. Pentru catva timp a ramas nemiscata, prinsa intre acele legaturi nevazute ale vrajii mai presus de lume. Se temea sa se miste ca nu cumva sa alunge acea fericita simtire ce o infasura ca o camasa prea luminoasa. Ca o raza de lumina lina peste intristarea ei au fost acele cuvinte ale Staretului; i-au descoperit ceea ce nici macar nu banuia. Pentru prima data isi vedea sufletul limpede, ca pe o carte deschisa. Era foarte impresionata.
Mana ei tremuranda a alunecat in geanta. Si-a cautat metanierul, pe care il avea ca pe un dar nepretuit de la duhovnicul ei. L-a trecut peste degetele ei cu miscare de parca l-ar fi mangaiat. La prima boaba s-a oprit… Destul de incet, a reusit totusi sa sopteasca: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste pe robul Tau!”.
A rostit, a repetat… la fiecare boaba… incet-incet… Rugaciunea ei se straduia incet sa deschida drum, precum paraiasul prin buruieni si pietre. Dar incet, incet s-a „otelit”. Precum toiagul lui Moisi, a lovit cu putere stanca sufletului ei cea fara de apa. Si paraiasul s-a umflat, raul a devenit torent navalitor ce a tasnit in pustia dinlauntrul ei. A fermecat-o cu totul. Cugetul ei s-a inaltat cu iuteala. A strabatut munti si drumuri pe care intunericul le inghitise precum iadul. Se rasucea neimblanzita, cautandu-si sotul. Cu aripi puternice de vultur, rugaciunea ei a zburat pana la acela si l-a imbratisat in chip tainic. O nostalgie dulce si nemaiintalnita a strapuns ca o durere surda inima ei. Isi dorea sa fie langa el. Pentru prima data a simtit ca are puterea de a-l iubi pe sotul ei.
Intunericul noptii se intetea, dar sufletul ei se umplea de lumina. Invaluita in acea lumina dulce, continua neincetat: „…miluieste pe robul Tau…”.
Exact la ora 8, plin de chef, imbracat elegant, atent aranjat pentru acea ocazie, barbatul ridica mana pentru a apasa pe soneria casei unde avea intalnire. Voia sa sune, dar sovaia… O nesiguranta imperceptibila ii strabatea pe neasteptate sufletul. Ce sa fi fost oare aceasta? Nu-si dorise atat de mult sa vina aici? De ce atunci sovaia acum el, cel atat de nerabdator? Mana i-a ramas suspendata in aer si apoi a coborat. Ce i se intampla? Deodata nu a mai simtit siguranta pentru ceea ce voia sa faca.
Statea pe ganduri si nu putea sa se mai inteleaga pe el insusi. O pornire launtrica il indemna sa sune, dar mana ramanea din nou nesigura. Chipul trist al sotiei sale a strabatut ca fulgerul pe dinaintea ochilor sai. Cu adevarat, de ce sa-i faca una ca asta? Un sentiment neplacut l-a cuprins. Pentru prima oara se simtea vinovat. Niste invinuiri ridicasera capul inlauntrul sau. Dar de ce i se intamplau lui acum toate acestea? Fara a putea explica, a inteles ca nu era in stare sa-si infaptuiasca planul. Ceva misterios, inexplicabil inlauntrul sau il indeparta de la scopul initial.
S-a intors incet, incet si a inceput sa se indeparteze cu capul plecat. A sunat apoi mobilul sau. Il cauta cea cu care avea intalnire. Nu a raspuns. Fara sa vrea, fara sa se straduiasca, tot mai insistent, tot mai viu se zugravea inlauntrul sau chipul sotiei. Acum isi dorea sa fie langa ea. Nu mai simtise de mult asa ceva. Il atinsese ceva dumnezeiesc. Harul rugaciunii ei nevazute ii adusese la o intalnire tainica.
Seara tarziu, la o ora foarte tarzie, a venit ultima cursa de autobuz. Aplecata, cu multa atentie, sotia lui a coborat treptele, dar inainte ca piciorul ei sa atinga pamantul, o mana o prindea cu gingasie pe a ei. A ridicat bucuroasa capul si a simtit ca si cum il vedea pe sotul ei pentru prima data. Cu un zambet luminos, s-au strans cu putere in brate, s-au sarutat, de parca ar fi fost prima lor intalnire.
In adierea de vant de iarna, sub cupola autogarii, rasunau armonios colindele de Craciun. Din copacii impodobiti, stralucirile se raspandeau cu miile. Sarbatoarea insa o aveau acum ei, in inimile lor, care se umplusera de bucuria Nasterii Domnului. Se revarsa de pe chipurile lor vesele si din ochii luminosi.
Nu si-au spus multe, ci cu ochii inlacrimati, au rostit:
– Craciun fericit, draga mea!
– Cu siguranta va fi fericit, scumpul meu! a soptit ea, in timp ce mergeau imbratisati.
Iar toti cei care ii vedeau in acele clipe mergand impreuna in lumina dumnezeiasca a noptii de Craciun, pentru ani de zile aveau sa vorbeasca despre o poveste tacuta, dar adevarata de iubire fierbinte…
