Unică în România, icoana Maicii Domnului de la mănăstirea Neamț, se spune că face minuni pe care mintea omenească nu le poate concepe. Cât privește povestea icoanei, aceasta este la rândul său cu totul spectaculoasă.
Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Mănăstirea Neamț, care datează din anul 655 se crede că a fost pitată în Lida, patria Sfântului Gheorghe și dăruită voievodului Alexandru cel Bun de împăratul Bizanțului, Ioan al VIII-lea, Paleologul, în anul 1429. Icoana este renumită pentru incredibila minune pe care a făcut-o în anul 1821 cu arhimandritul Ilarie, care a fost trimis să ascundă icoana în pădure, miracol consemnat în anul 1859 în scrierile unui monah al mănăstirii Neamț:
„Hotărându-se din toate părţile cum că năvălesc turcii întru această ţară asupra volintirilor (ostaşi înrolaţi în armata lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei – n.r.), în vremea stăreţiei părintelui Ilarie, atunci îndată a şi pus stareţul pe nişte părinţi cinstiţi de au ascuns în pădure sfânta icoană cea făcătoare de minuni.
Visul Maicii Domnului
Iar Maica Domnului s-a arătat în vis unui cuvios bătrân şi i-a zis: «Voi mă ascundeţi, dar eu tot nu vă voi părăsi». Şi cu adevărat se cunoaşte că mare minune a fost, căci aici, pe aproape de această mănăstire, s-au isprăvit toată tulburarea turcilor cu volintirii, întrucât s-a ars şi Mănăstirea Secu şi altele întru acea cumplită vreme. Şi veneau turcii uneori cu grămada şi cu punere ca să prade şi Mănăstirea Neamţului.
Însă cum ajungeau aproape, îndată li se prefăcea mânia lor în blândeţe. De care lucru şi ei singuri se mirau, nepricepându-se ce este aceasta. Şi aşa a petrecut sfânta icoană, ascunsă în pământ din anul 1821, iunie, în 3 zile, până s-a liniştit toată tulburarea, în anul 1822, octombrie în 28. Atunci a trimis stareţul noaptea iarăşi pe acei părinţi care au ascuns-o, de au scos-o şi au adus-o până în marginea pădurii din sus de mănăstire. (…)
Şi în vremea când s-a început dumnezeiasca liturghie, îndată s-a înnegrit şi s-a schimbat, întunecându-se cu totul faţa sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, întrucât nicidecum nu se cunoştea. Şi foarte s-au îngrozit, înfricoşându-se părinţii acei ce au ascuns-o şi au rămas ca nişte morţi de spaimă. Şi plângeau şi se tânguiau, socotind că poate acolo în pământ, unde a fost ascunsă, s-a vătămat şi s-a stricat şi nu se pricepeau ce să facă. Apoi, după săvârşirea dumnezeieştii liturghii, a ieşit părintele stareţ cu tot soborul, cu psalmi şi cu laudă şi cu tămâieri, spre întâmpinarea sfintei icoane.
Cum s-a ivit soborul venind, o, minune! atunci îndată a început faţa Maicii Domnului a se lumina, mai întai la obraz, în partea din dreapta, apoi şi toată faţa i s-a rumenit, făcându-se mai luminoasă decât era mai înainte, întrucât strălucea cu nespusă lumină, ca şi cum ar fi fost vie, arătând prin aceasta milostivirea sa cea de maică către noi cei păcătoşi.
Ajungând tot soborul unde sta sfânta icoană, cu mare cucernicie i s-au închinat şi însuşi părintele stareţ cu mare evlavie a citit acolo acatist de mulţumire cu lacrimi. Apoi, luând-o, a adus-o cu mare cinste în mănăstire şi a aşezat-o la locul său, unde se află până în ziua de astăzi, revărsând din destul darul minunilor la toţi aceia ce aleargă şi i se roagă cu credinţă. Pe acestea toate le-am scris eu, mult păcătosul, în Sfânta Mănăstire Neamţul, în anul 1859. Andronic duhovnic“.
Felicia Iederă
