Un bunic evlavios, ajuns la o vârstă foarte înaintată, era înconjurat de mulți nepoți și strănepoți pentru că avea o familie numeroasă.

Bunicul povestea nepoților multe întâmplări cu tâlc din viață sa. Nepoții erau foarte atenți și entuziasmați de toate întâmplările prin care trecuse bunicul lor.

La un moment dat, unul dintre nepoți, care era mai mare, l-a întrebat pe bătrân:

– Cum ai reușit, bunicule, să treci prin războaie, prin atâtea necazuri și lipsuri și cum ți-ai păstrat, întodeauna, această stăpânire de sine și acest echilibru cu care ne uimești chiar și acum?

– Ei bine, dragii mei, răspunse el, să știți că, eu, întotdeauna am fost atent cu ochii mei, că tot răul din lume pătrunde în inima omului, prin simțuri și mai ales prin văz.

Când eram și eu mic, așa ca voi, preotul din satul meu m-a învățat să fac trei lucruri, în fiecare zi, când plec de acasă:

– întâi, îmi ridic privirea spre Cer ca să-mi aduc aminte că acolo sus, este Tatăl meu, care mă veghează, El este cel mai important în viața mea și spre el mi se îndreaptă toată silința și putință;

– al doilea lucru pe care îl fac, îmi plec ochii la pământ și privesc la cât de puțin loc am nevoie pentru a-mi găsi și eu acolo odihna veșnică;

– și în al treilea rând, privesc de jur împrejur la mulțimea de oameni care au de pătimit, mai rău decât mine, la toți aceia care sunt bolnavi, ciungi, ologi, orbi, surzi, muți, nevoiași sau lipsiți de adăpost.

În felul acesta am trecut, în viață, prin toate suferințele, le-am îndurat fără să mă plâng și am trăit mulțumit și în pace cu lumea întreagă și cu Bunul Dumnezeu!


Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *