Omenia s-a schimbat cu totul și noi ne-am schimbat, iar toate aceste schimbări sunt emblematic descrise de către părintele Nicolai Boian, într-o poezie care ne-a mers direct la suflet! Citiți-o și voi și spuneți-ne ce concluzie ați tras!
Unde e sfiala, cea de altădată,
Coroană fecioriei, irisul din flori?;
În busuioace mugur, în salbă nestemată,
Măsuram rușinea cu pasul de feciori!
Timpul nu e mult, n-am trecut veacuri biblice,
Dar deja prea mulți, suntem un ,,Babilon”,
Nu se mai vede bine macul dintre spice,
Și granița rușinii, se pierde, de la om la om!
Lipsa de rușine, astăzi răstignește
Arătând cu degetul din televizor,
Pe cel cumpătat, pe cel care iubește,
Parcă sunt străini, parcă nu-s de-ai lor!
Rușinea cu bujorii, ușor înfloriți,
Anacronic nu e, nu se vestejește,
E virtute rară, coroană pe dorinți,
Lacăt la păcate; de vicii te oprește!
Rușinea nu îți este paznic supărat,
Ea doar te îmbie, să iubești hotarul,
Sub umbrela ei te simți apărat,
Prin paharul dulce să nu simți amarul!
Nu vă fie frică, ca să fiți sfioși;
Sufletul vibrează, pașii grațios,
Vă mențin pe punte, vă fac mai frumoși,
Și vă garantează, tot ce-i mai prețios!
