Poate cea mai mare dintre minunile pe care Dumnezeu le-a făcut și le săvârșește până astăzi este legată de faptul că a creat pe lume mamele.
Dragostea din inima mamei seamănă cel mai mult cu iubirea pe care ne-o arată Dumnezeu. Ea atinge cote de dăruire neînchipuite, pentru rațiunea noastră. Căldura inimii ei face de nepătruns orice problemă cotidiană și tot ea este cea care știe cel mai bine cum să vindece rănile sufletului.
Se povestește într-o fabulă că frigul a rămas surprins auzind cum o pasăre cânta în plină iarnă.
„Unde ai petrecut noaptea?” o întrebă frigul.
„Într-un staul, unde boii au suflat de am putut să mă încălzesc și eu”, răspunse pasărea.
În noaptea următoare, frigul s-a înăsprit atât de tare, încât boilor și asinilor le îngheța respirația.
Iar frigul, care credea pasărea deja moartă, auzi, spre surprinderea sa, că aceasta continua să cânte.
„Bine, dar unde ai fost noaptea trecută?” întrebă din nou frigul.
„Într-o peșteră, unde s-au adăpostit niște oameni și au aprins un foc.”
Dar în următoarea noapte peștera se transformă într-un adevărat congelator. Frigul rămase și mai mirat, când, a doua zi de dimineață, trilurile păsării sunau și mai zglobii.
„Încă nu ai murit de ger? Unde ți-ai mai găsit adăpost”, o întrebă cu răutate hainul frig.
„Lângă inima unei mame care-și strângea în brațe copilul.”
„Acolo eu nu pot să pătrund”, se gândi frigul, declarându-se învins.
